Ana Dumitran
Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia (ro)
Résumé: La découverte d’une inscription slavonne dans le narthex de l’église du monastère de Râmeț (comté d’Alba) en 1966, sa relecture avec des moyens techniques spéciaux en 1978 et sa publication officielle en 1985 ontporté à l’attention des historiens le nom du peintre (Mihul du Criș-Blanc), le nom de l’évêque fondateur (archevêque Gélase), le roi régnant lorsque la nef de l’église était peinte (Louis d’Anjou) et l’année 1377. Les Orthodoxes de Transylvanie auraient eu une hiérarchie ecclésiale organisée autour d’un archevêché et une école roumaine de peinture en pleine affirmation. Toutefois, ces informations résultent incohérentes par rapport au contexte politique ou ecclésiastique – les Roumains étant fréquemment invites a rejoindre le rite latin – et au contexte artistique. À ce jour, Mihul demeure une figure singulièreet ses créations n’ont pas encore trouvé de termes de comparaison. La nouvelle lecture de l’inscription proposée dans cette étude part de la constatation que la dernière partie du texte, où se trouvent le nom, la mention du roi et la datation, demeure illisible (même après l’examen aux rayons ultraviolets, comme en témoignent les clichés pris en 1978, conservés dans le dossier de restauration et partiellement publiés en 1985). D’autres images ont été publiées pour soutenir la lecture proposée, en mettant en évidence les détails qui ont conduit à la lecture du nom Lodovic et de l’année 6885 (= 1377). Cependant, le type d’écriture et les traits linguistiques du texte de l’inscription suggèrent que les aspects paléographiques sont spécifiques à l’école d’orthographe fondée à Tarnovo par le patriarche bulgare Euthyme (1375-1393), plus tard diffusés par ses disciples en Serbie, en Moldavie et en Russie. La réforme d’Euthyme ne pouvait pas atteindre la Transylvanie en 1377. La prédisposition du peintre à écrire les mots tels qu’il les connaissait dans sa propre langue témoigne du fait qu’il a appris le slavon quelque part en Transylvanie, très probablement auprès d’un moine serbe. L’inscription et, implicitement, les peintures de Mihul dateraient ainsi de la fin du xve siècle ou des premières décennies du siècle suivant. La comparaison avec l’inscription sculpté sur le socle de l’église de Feleac, datée de 1516, dont le texte contient des parties similaires à l’inscription de Râmeț, suggère que le roi mentionné par Mihul était en réalité Vladislas ii. Il est appelé lasl´u kral´ dans l’inscription de Feleac et le nombre de signes graphiques utilisés pour rendre ce nom s’inscrit parfaitement dans l’espace aujourd’hui illisible où le nom du roi a été transcrit dans l’inscription de Râmeț. En utilisant la même méthode de
distribution des signes dans l’espace afférent de l’inscription de Râmeț, la période dans laquelle elle pourrait être peinte peut être réduite à l’intervalle 7011-7024 (= 1503-1516). Compte tenu du conflit entre Jean, évêque de Munkács, et Hilarion et Gélase, hégoumènes du monastère de Peri, il est fort possible que l’hégoumène Gélase ait été élevé au rang d’archevêque de Transylvanie. Un acte royal de 1494 semble d’ailleurs le suggérer. La résidence était censée se trouver à Feleac, mais il s’avère qu’elle aurait pu fonctionner en parallèle avec le diocèse de Feleac, sans nécessairement être unie à Rome. La possibilité d’installer Gélase à Râmeț offre un point d’appui pour l’antiquité de l’évêché de Geoagiu de Sus, évoqué dans l’acte de nomination de l’évêque Christophore en 1557, le monastère de Râmeț étant en fait la véritable (ou du moins la première) résidence de l’évêché ayant juridiction dans les parties méridionales de la Transylvanie. Un document de 1622 le désigne, en effet, comme « monastère de Geoagiu (situé) à la limite du domaine Geoagiu (de Sus) » (Giogi klastrom s ez Giogi hatarban vagion). Un archevêque arrivé du nord, d’un espace familier avec l’art des Ruthènes, peut également expliquer le type de Deisis avec archanges et saints militaires représenté sur le mur oriental du narthex de Râmeț. Le fait de peindre cette scène au début du xvie siècle pose à nouveau le problème de la datation de la première couche de peinture, conservée dans la niche de la Proscomidie et à la jonction de l’iconostase avec le mur nord de la nef, pour laquelle la présente étude propose l’année création du monde 6895 (= 1386-1387). L’inscription en roumain, sculptée dans la pierre et placée au xviiie siècle à l’extérieur, sur le côté nord, au-dessus de l’entrée propose d’ailleurs cette date. La mention du nom du roi Matthias (Matiiaș crai) dans la même inscription peut fournir la limite inférieure d’une troisième étape de décoration de l’église, sa limite supérieure étant le milieu du xvie siècle, étape où la nef, l’iconostase, et peut-être une peinture murale extérieure, furent repeintes. La dernière étape importante est liée au nom l’évêque Inocențiu Micu-Klein, à l’initiative duquel l’autel a été repeint en 1741.
Mots-clés: épigraphie slavonne, linguistique et paléographie, histoire ecclésiastique de la Transylvanie, peinture murale, influence ruthène.
Rezumat: Descoperirea în 1966 a inscripției slavone din pronaosul bisericii Mănăstirii Râmeț (jud. Alba), recitirea ei cu mijloace tehnice speciale în 1978 și punerea oficială în circuitul științific în 1985 aduceau în atenția istoricilor numele autorului pictorii (Mihul de la Crișul Alb), numele arhiereului ctitor (arhiepiscopul Ghelasie), pe cel regelui în timpul căruia a fost pictat naosul bisericii (Ludovic de Anjou) și anul 1377. Ortodocșii din Transilvania ar fi avut o ierarhie bisericească organizată la nivel arhiepiscopal, iar o școală românească de pictură s-ar fi aflat în plină afirmare. Aceste informații nu au putut fi însă armonizate nici cu contextul politic sau ecleziastic, românii fiind insistent invitați să se afilieze ritului latin, și nici cu cel artistic. Mihul a rămas o figură singulară, pentru a cărui creație nu s-au găsit încă termeni de comparație. Noua lectură a inscripției propusă în acest studiu a pornit de la realitatea că partea finală a textului, acolo unde se află numele regelui și datarea, a rămas ilizibilă chiar și în urma examinării cu ajutorul radiației ultraviolete, dovadă fiind chiar imaginile rezultate în urma fotografierii din 1978 păstrate în dosarul de restaurare a picturii și publicate parțial în 1985. În circuitul public au fost puse însă și ilustrații menite să susțină lectura propusă, prin evidențierea acelor detalii care au condus la citirea numelui Lodovic și a anului 6885 (=1377). Tipul de scriere și materialul lingvistic oferit de textul inscripției sugerează însă că aspectele paleografice sunt specifice școlii de ortografie întemeiate la Trnovo de patriarhul bulgar Eftimie (1375-1393), răspândite ulterior de ucenicii săi în Serbia, Moldova și Rusia. Reforma lui Eftimie nu putea să ajungă în 1377 până în inima Transilvaniei. Se mai adăuga și predispoziția autorului de a scrie cuvintele așa cum le știa din limba proprie, semn că a învățat slavona undeva în Transilvania, cel mai probabil de la un călugăr sârb. Inscripția și, implicit, pictura ar data astfel de la sfârșitul secolului al xv-lea sau din primele decenii ale secolului următor. Comparația cu inscripția de pe soclul bisericii din Feleac, datată în 1516, al cărei text conține porțiuni similare cu inscripția de la Râmeț, sugerează și ea că regele menționat de Mihul ar fi în realitate Vladislav al ii-lea. El este numit lasl´u kral´ în inscripția de la Feleac, iar numărul de semne grafice folosite pentru redarea acestui apelativ se potrivește exact în spațiul astăzi ilizibil în care a fost redat numele regelui în inscripția de la Râmeț. Folosind aceeași metodă a distribuirii semnelor în spațiul aferent din inscripția de la Râmeț, perioada în care a putut fi ea redactată poate fi redusă la intervalul 7011-7024 (=1503-1516). Ținând cont de conflictul dintre Ioan, episcopul de la Munkács, și Ilarion și Ghelasie, stareții mănăstirii din Peri, este foarte posibil ca starețul Ghelasie să fi fost ridicat la rangul de arhiepiscop al Transilvaniei, acea ierarhie menționată într-un act regal din 1494. Reședința ei a fost presupusă a fi fost la Feleac, dar acum se dovedește că ar fi funcționat paralel cu Episcopia din Feleac, fără a fi fost neapărat unită cu Roma. Posibilitatea instalării lui Ghelasie la Râmeț oferă un punct de sprijin pentru vechimea Episcopatului de la Geoagiu de Sus, invocată în actul de numire a episcopului Hristofor din 1557, mănăstirea de la Râmeț fiind de fapt adevărata sau măcar prima reședință a Episcopatului cu jurisdicție în părțile sudice ale Transivaniei. Ea este denumită efectiv într-un document din 1622 drept „mănăstirea Geoagiului (situată) în hotarul domeniului Geoagiu (de Sus)” (Giogi klastrom s ez Giogi hatarban vagion). Un arhiepiscop venit din nord, dintr-un spațiu familiarizat cu arta rutenilor, poate de asemenea explica tipul de Deisis cu arhangheli și sfinți militari ales să fie reprezentat pe peretele estic al pronaosului de la Râmeț. Redatarea acestei picturi la începutul secolului al xvi-lea pune din nou problema datării primului strat de pictură, păstrat în nișa proscomidiarului și la îmbinarea iconostasului cu peretele nordic al navei, pentru care studiul de față propune anul de la facerea lumii 6895 (=1386-1387), așa cum încearcă să indice inscripția în limba română, cioplită în piatră, așezată în secolul al xviii-lea în exterior, pe latura nordică, deasupra intrării. Amintirea numelui lui „Matiiaș crai” în aceeași inscripție poate oferi limita inferioară a unei a treia etape de înfrumusețare a bisericii, limita sa superioară fiind mijlocul secolului al xvi-lea, etapă în care a fost repictată nava, inclusiv iconostasul, ba poate și o pictură murală exterioară. Ultima etapă importantă este legată de numele episcopului Inochentie Micu, din a cărui inițiativă a fost repictat altarul, în 1741.
Cuvinte cheie: epigrafie slavonă, lingvistică și paleografie, istoria ecleziastică a Transilvaniei, picturi murale, influență ruteană.
